Imi omor timpul si ma plimb in soare prin Piata Romana. Trec pe langa mine multi oameni. Incerc sa ma uit la fiecare lung si sa gasesc ceva, o expresie, un sentiment, o traire, o motivatie de a merge. Simt un fior rece pe sira spinarii: cum ar fi sa nu existi? De fapt, cum reusim sa existam? La ce ma raportez ca sa fiu sigur ca exist? La mine? La altii? Ma raportez la mine pentru o vreme. Pentru cata vreme? Nu cred ca m-as raporta la mine pentru totdeauna ca sa fiu sigura ca exist. M-as raporta la altii. Cum? Cum ar trebui sa fie ca sa stiu ca exist? Sa fie oameni pentru care contez, sa fie oameni carora sa li se faca dor de mine, care sa simta nevoia sa ma auda, care sa simta nevoia sa ma asculte, care sa vrea din cand in cand sa ma vada. Cu totii simtim nevoia sa fim semnificativi. Si vrem sa ocupam putin, oricat de putin in sufletul altora. Nu conteaza acel putin, sa fie oricat de mic, dar sa fie. Am auzit o idee foarte expresiva: “Gandurile frumoase pe care le avem pentru ceilalti sunt ca niste cadouri de Craciun. Cum ar fi sa cumperi cadouri de Craciun pentru cei dragi, sa le pui pe dulap si sa nu le daruiesti niciodata?!” Si nu este cine stie ce. Nu este necesar sa-i tii celuilalt cuvantari despre cat de mult conteaza pentru tine. Nu este necesar sa pregatesti momente speciale. Nu este neceasar sa depui un efort deosebit ca sa-i spui un lucru atat de simplu. Probabil ca asta este si principalul motiv pentru care nu o facem niciodata. Ne dorim atat de mult ca mesajul nostru sa fie sigur receptat, incat, atunci cand vrem sa o spunem, vrem sa cream un moment special. Lucrurile insa, sunt simple. Foarte simple. Naturale si firesti. Si facute in mod constant. Avem prea mare nevoie sa stim ca suntem semnificativi. Ca sa fim. Cum putem sti altfel ca existam?
