Stateam intr-o noapte treaza, intinsa in pat. Sunt foarte frustrata cand ma trezesc noaptea si nu mai pot sa dorm. Ma gandesc, ma rasucesc, ma uit pe geam si, in cele din urma, imi gasesc un gand “pe care ma tot gandesc” pana obosesc si adorm si ma buhai. Intr-o zi am avut surpriza, ca, vorbind cu o prietena, sa aflu ca si ea are o perioada de nesomn. Si-mi zice: “Cand nu poti sa dormi, da-mi un telefon si vino la mine.” A fost un gand care mi-a ramas in cap. A babanait cateva zile, si, intr-o noapte de nesomn, mi-am adus aminte de el. Si m-am dus pe gand. Cum ar fi daca as lua telefonul, mi-as suna prietena, mi-as pune cizmele in picioare peste pantalonii de pijama, as lua o haina pe mine, si as pleca. Nu mi-a palcut ideea sa merg neaparat la ea acasa, dar mi-ar fi placut sa ne fi intalnit undeva in oras, sa stam amandoua in masina, sa fumam si sa ascultam ceva muzica. Sa parcam pe la Universitate pe undeva, sau in Romana, sa fie ceva lumina si miscare. Sa aberam despre lume si despre nesomnul nostru, despre vietile noastre mici sau mari, despre orasul mizer sau prea minunat, despre vise. Realizez ca nici macar nu am mai auzit oameni care sa-si impartaseasca visele. Mare pacat. Si cum stateam eu asa, in reverie, mi-a venit imaginea unui prieten care mi-ar fi auzit gandurile si ar fi ras cinic, ha, ha, ha.
Frumos postul. Nu m-am gandit niciodata la asta… sper insa sa gasesc si eu un astfel de prieten.
Tocmai mi-am adus aminte ca intr-o seara de vara cand aveam insomnie, am iesit cu bicicleta la plimbare. Mi-a fost frica, insa am plekt pe strazi de nebun pana pe la ora 2 sau 3 dimineata, cand eram deja destul de obosit sa mai urc si cu bicicleta 4 etaje… dar am facut si asta apoi am dormit bustean pana pe la orele pranzului.